Scrisoare catre S

Hmm..imi vine sa rad,sincer de penibilul si banalitatea situatiei ce uneori pare sa ia proportii mult mai mari decat ar fi necesar. Acum nu vad nimic special,as putea spune chiar ca e un spectacol plictisitor,cu actori ce parca ar fi uitat de ce se afla pe scena…
Nu, nu a fost ceva real si cu atat mai putin concret.Trebuie sa recunosc si acum o recunosc si fata de mine:ai fost frantura dupa care am alergat atata timp,omitand cu desavarsire esentialul.Am facut lucrul de care tot am incercat sa ma feresc.
Si cand am dat fata in fata cu ceea ce credeam euca am obtinut,m-am speriat.Am dat inapoi.Nu pentru asta luptasem.M-am aruncat in gol de bunavoie,uitand de franghia ce trebuia sa ma opreasca din cadere.Si am cazut.Si da,doare.
Acum nu stiu ce doare mai mult,faptul ca ma cazut sau ca am cazut aiurea?faptul canu era ceea ce visasem,ca ma inselasem, sau ca s-a terminat inainte de a fi inceput?
Da,acum inteleg ce desavarsire ideea fericirii iluzorii.
Dar,draga S trebuie sa iti multumesc ca ai fost pentru mine sursa emotiilor,a unei bucurii efemere, ca in final mi-ai aruncat in fata naivitatea ce ma caracterizeaza,ca m-ai facut sa vad cat de repede m-am aprins si ce usor m-am transformat in cenusa,fara ca macar sa fi ars pentru o finalitate concreta…
merci inca o data…a si da!gata am inteles….s-a terminat..:)

Da…e intr-adevar ciudat…sa ai in fata lucrul pe care ti l-ai dorit atat de mult si care pare ca deodata isi pierde tot farmecul…ai ajuns la el si brusc intelegi ca nu e asa cum il vedeai…da…era doar o iluzie,era doar o frantura ceea ce ai reusit sa surprinzi si ceea ce mai apoi te-a pasionat…si mai apoi dezamagirea…sa afli ca ceea ce ai visat e cu totul altfel…sa te desprinzi asa de repede de un vis e uneori destul de dureros…poate ar trebui sa nu ne mai agatam orbeste de toate franturile…poate mai inainte sa ne facem sperante ar trebui sa privim mai putin la frantura ce ne-a furat si mai atent la intreg…sau poate ca ceea ce ne atrage e chiar lupta pentru a ajunge la ceea ce credem ca vrem…o data obtinut…isi pierde farmecul,stralucirea,tot ceea ce ne-a atras..sau mai bine zis am castigat lupta,cu noi, cu ceilalti…si departe de a simti satisfactia corespunzatoare ne simtim dezamagiti…de ce nu e atat de maret pe cat lupta pe care eu am dus-o?oare nu e si asta tot o parte a mandriei omului?…sa fim seriosi pe toti ii putem auzi spunandu-si ca merita ceva mai bun…se poate vorbi deci de o iubire de sine evidenta…pentru fiecare dintre noi[ori cat am incerca sa negam]cea mai importanta persoana este “EU” si atunci poate ar trebui sa nu ne mai mire dezamagirea pe care o simtim,poate daca am fi mai modesti ar trebui intai sa vedem cat de mult le oferim noi celor din jur si mai apoi sa avem pretentia sa primim atat de mult….si totusi de cand un zambet, o imbratisare,un cuvant cald simbolizeaza atat de multul de care avem nevoie pentru a fi fericiti…?!